Franceza a fost prima limbă pe care am studiat-o la școală — și m-am îndrăgostit de ea din prima clipă.

Cu engleza a fost altfel: n-am avut parte de profesori pentru clasa noastră, așa că nu am studiat-o niciodată formal.

Într-un moft de adolescentă, mi-am jurat chiar că n-o voi învăța vreodată. Și totuși, de-a lungul anilor, am ajuns s-o prind din zbor, fără să depun vreun efort conștient.

Abia la 19 ani mi-am dat seama că, de fapt, știu limba engleză. Cinci ani mai târziu, la primul interviu în Dublin, m-am blocat complet — deși înțelegeam fiecare cuvânt care mi se spunea. Atunci am realizat: problema nu era ce știam, ci faptul că nu exersasem niciodată să vorbesc cu voce tare.

De atunci, am simplificat tot ce am învățat într-o singură metodă:

cele mai folosite 400 de cuvinte dintr-o limbă (metoda poligloților) + teoria inteligențelor multiple + vorbit cu voce tare, din prima zi.

P.S. Am luat postul pentru care aplicasem. Angajatorul a fost bucuros ulterior că m-a ales, pentru că mi-am dat drumul și la vorbit.

Iar astăzi, pe lângă că am folosit ambele limbi de-a lungul carierei, sunt și interpret voluntar, în ambele limbi, în cadrul unui ONG.